Bugete tot mai mari, programe tot mai numeroase, investiții anunțate constant. Cu toate acestea, percepția generală este aceeași: se cheltuie mult, dar se schimbă puțin. Analiza de mai jos explică de ce cheltuiala publică nu se transformă automat în impact și ce mecanisme administrative produc această ruptură.
România nu duce lipsă de bani publici cheltuiți. Duce lipsă de rezultate publice măsurabile.
În fiecare an, bugetele cresc, programele se multiplică, iar investițiile sunt anunțate ca priorități strategice. Cu toate acestea, sentimentul general este că impactul în viața de zi cu zi rămâne limitat. Infrastructura avansează lent, serviciile publice se schimbă greu, iar diferența dintre promisiune și rezultat rămâne constantă.
Această discrepanță nu este întâmplătoare. Este produsul unui mod specific de a înțelege cheltuiala publică.
În administrația românească, cheltuirea banilor este adesea confundată cu investiția. Execuția bugetară este tratată ca indicator de succes, iar faptul că fondurile au fost alocate și consumate devine, implicit, dovada progresului. În realitate, cheltuiala și investiția nu sunt același lucru.
- O investiție produce impact.
- O cheltuială produce doar consum.
Diferența dintre cele două este dată de evaluare.
În multe cazuri, proiectele publice sunt construite pentru a respecta reguli financiare și procedurale, nu pentru a genera rezultate măsurabile. Atât timp cât banii sunt cheltuiți conform planului și documentele sunt în ordine, proiectul este considerat „reușit”, chiar dacă efectele reale sunt minime sau inexistente.
Această logică produce o distorsiune majoră: accentul cade pe proces, nu pe rezultat.
Bugetarea publică este orientată spre absorbție, nu spre impact. Se urmărește cheltuirea integrală a fondurilor, nu schimbarea concretă pe care acele fonduri ar trebui să o producă. În lipsa unor indicatori clari de rezultat, proiectele continuă indiferent de eficiență, iar corecțiile sunt rare și târzii.
Un alt mecanism care contribuie la această problemă este lipsa evaluării intermediare. Proiectele sunt aprobate, finanțate și apoi lăsate să ”curgă” până la final, fără întrebări incomode pe parcurs. Rareori se verifică dacă ipotezele inițiale mai sunt valide, dacă contextul s-a schimbat sau dacă investiția produce efectele anticipate.
Fără evaluare, ”cheltuirea” banilor publici se face din inerție – în niciun caz nu poate fi numită investiție.
În acest context, oprirea sau ajustarea unui proiect este percepută ca un risc, nu ca un act de management. Este mai sigur să continui să cheltui decât să recunoști că impactul este sub așteptări. Astfel, bani publici sunt consumați pentru a menține proiecte care nu mai livrează valoare reală.
Confuzia dintre cheltuială și investiție afectează direct percepția publică. Cetățenii nu judecă bugetele după sumele alocate, ci după schimbările concrete pe care le resimt. Atunci când impactul lipsește, crește neîncrederea, indiferent de volumul cheltuielilor.
Pentru mediul privat serios, această logică este un semnal de alarmă. Lipsa impactului indică lipsa predictibilității, a evaluării și a responsabilității. Investițiile publice care nu produc rezultate descurajează parteneriatele și implicarea pe termen lung.
Problema nu este că statul cheltuie bani. Problema este că nu face distincția clară între cheltuială și investiție.
Fără evaluare reală, fără indicatori de impact și fără capacitatea de a opri ceea ce nu funcționează, banii publici nu pot genera schimbare. Pot genera doar activitate.
Aceasta nu este o problemă a volumului investițiilor (cheltuielilor). Este o problemă de maturitate administrativă.
Iar până când investiția (cheltuiala) publică nu va fi tratată ca un instrument pentru rezultate, nu ca un scop în sine, percepția va rămâne aceeași: se cheltuie mult, dar impactul nu se vede.
Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.