Eșecurile administrative sunt vizibile, repetate și costisitoare. Cu toate acestea, ele rareori produc consecințe clare. Analiza de mai jos explică de ce lipsa răspunderii a devenit o caracteristică structurală a administrației publice și cum acest mecanism perpetuează aceleași decizii și rezultate slabe.
România nu duce lipsă de proiecte administrative eșuate. Duce lipsă de consecințe.
Proiecte întârziate, investiții care nu livrează impact, programe abandonate sau reluate sub alte denumiri sunt frecvente. De fiecare dată, explicațiile sunt similare: proceduri, context, constrângeri, factori externi. Ceea ce lipsește aproape complet este identificarea unei responsabilități clare.
Această absență nu este accidentală. Este rezultatul modului în care este organizată răspunderea în administrația publică.
Primul mecanism este fragmentarea deciziei. Deciziile administrative majore sunt distribuite între multiple niveluri instituționale, comitete, avize și structuri de coordonare. În acest context, eșecul nu aparține nimănui în mod direct. Responsabilitatea se dizolvă între instituții, iar fiecare actor poate invoca faptul că a respectat procedura.
Când responsabilitatea este colectivă, răspunderea devine teoretică.
Un al doilea mecanism este confuzia dintre responsabilitate și legalitate. Atât timp cât o decizie este legală, ea este considerată implicit acceptabilă, chiar dacă rezultatul este slab. Eșecul nu este analizat ca problemă de management sau decizie, ci exclusiv ca problemă de conformitate juridică.
Această abordare reduce drastic spațiul pentru răspundere reală. O decizie poate fi perfect legală și complet ineficientă, fără ca acest lucru să genereze consecințe pentru cei implicați.
Un alt factor important este lipsa evaluării post-implementare. Fără evaluare clară a rezultatelor, eșecul rămâne vag și ușor de contestat. Dacă nu există o concluzie oficială care să spună că un proiect nu și-a atins obiectivele, răspunderea nu poate fi activată.
Astfel, proiectele se închid administrativ, nu funcțional. Documentele sunt finalizate, fondurile sunt cheltuite, iar lecțiile nu sunt învățate.
În administrația publică românească, sancțiunea este asociată aproape exclusiv cu încălcarea legii, nu cu performanța slabă. Atâta timp cât nu există o abatere juridică, eșecul managerial este tolerat. Această cultură transmite un mesaj clar: poți greși fără consecințe, atâta timp cât greșeala este legal și procedural corectă.
Această lipsă de răspundere produce efecte cumulative. Deciziile riscante sunt încurajate, pentru că nu există cost personal sau instituțional al eșecului. Proiectele sunt lansate fără o analiză riguroasă a riscurilor, pentru că eventualul eșec nu va fi asumat.
Pentru mediul privat și pentru cetățeni, această dinamică este profund descurajantă. Lipsa răspunderii afectează încrederea, predictibilitatea și disponibilitatea de a colabora cu administrația. Un sistem în care nimeni nu răspunde pentru eșec nu poate construi parteneriate solide.
Răspunderea nu înseamnă vânătoare de vinovați. Înseamnă claritate. Înseamnă să existe o legătură directă între decizie, rezultat și consecință. Fără această legătură, administrația nu poate învăța și nu se poate corecta.
Problema administrației românești nu este lipsa legilor sau a instituțiilor de control. Este lipsa unui mecanism funcțional care să lege performanța de responsabilitate. Atât timp cât eșecul administrativ nu produce consecințe clare, el va fi repetat. Nu pentru că cineva își dorește acest lucru, ci pentru că sistemul îl permite.
Aceasta nu este o problemă de moralitate individuală. Este o problemă de arhitectură instituțională.
Iar fără răspundere reală, orice reformă va rămâne incompletă, indiferent câte strategii, fonduri sau tehnologii sunt introduse.
Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.