Parteneriatele public–private și colaborarea cu mediul de afaceri sunt invocate frecvent ca soluții pentru eficientizarea investițiilor publice. Cu toate acestea, multe companii puternice aleg să evite anumite proiecte publice. Sunt chiar unele multinaționale care preferă să nu lucreze cu furnizori care livrează servicii/produse către stat. Analiza de mai jos explică de ce această reticență nu ține de lipsa de interes, ci de modul în care sunt organizate și gestionate aceste proiecte.
În discursul public, mediul privat este adesea acuzat că nu se implică suficient în proiecte publice. În realitate, problema nu este lipsa de interes, ci lipsa de predictibilitate.
Companiile serioase nu evită statul. Evită incertitudinea.
Un prim motiv este lipsa clarității decizionale. În multe proiecte publice, structura de decizie este neclară, iar responsabilitățile sunt fragmentate între instituții, comisii și niveluri administrative. Pentru o companie privată, acest lucru înseamnă risc ridicat și imposibilitatea de a planifica corect.
Deciziile se pot schimba pe parcurs, prioritățile pot fi reconfigurate, iar interlocutorii se pot modifica fără avertisment. Într-un astfel de context, riscul contractual și operațional devine greu de controlat.
Un alt factor major este lipsa evaluării și a criteriilor clare de performanță. Multe proiecte publice nu definesc explicit ce înseamnă succesul, cum este măsurat și ce se întâmplă dacă rezultatele nu sunt atinse. Pentru mediul privat serios, această ambiguitate este un semnal de alarmă. Companiile performante operează pe bază de indicatori, termene și consecințe. În lipsa acestora, colaborarea devine cumva un pariu, nu un parteneriat.
De asemenea, instabilitatea procedurală joacă un rol important. Reguli care se schimbă în timpul proiectului, interpretări diferite ale acelorași norme și întârzieri administrative neasumate cresc costurile și riscurile. Pentru multe firme, aceste riscuri nu pot fi justificate economic.
Un alt element este lipsa răspunderii pentru eșec. Atunci când un proiect public derapează, mediul privat suportă adesea costuri reputaționale, financiare sau operaționale, fără ca partea publică să răspundă în mod clar pentru deciziile luate. Această asimetrie descurajează implicarea pe termen lung.
În plus, multe proiecte publice sunt construite fără consultare reală cu piața. Soluțiile sunt definite administrativ, fără a ține cont de realitățile tehnice, economice sau operaționale. Rezultatul este un proiect rigid, dificil de implementat și slab adaptat contextului.
Pentru mediul privat serios, predictibilitatea este esențială. Fără reguli clare, decizie consecventă și evaluare obiectivă, colaborarea cu statul devine un risc care nu merită asumat. Această situație nu favorizează performanța. Dimpotrivă, ea încurajează participarea actorilor dispuși să accepte ambiguitatea, improvizația și lipsa de consecințe. Companiile solide se retrag, iar calitatea proiectelor are de suferit.
Problema nu este lipsa interesului din partea mediului privat. Problema este lipsa unui cadru administrativ credibil.
Un stat care vrea parteneriate reale trebuie să ofere claritate, stabilitate și responsabilitate. Fără aceste elemente, proiectele publice vor continua să fie evitate de actorii serioși și populate de cei care pot naviga mai ușor într-un sistem impredictibil.
Aceasta nu este o problemă de piață. Este o problemă de guvernanță.
Iar până când modul în care sunt gestionate proiectele publice nu va deveni predictibil și responsabil, mediul privat serios va continua să stea deoparte.
Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.