Fondurile europene sunt adesea prezentate ca soluția principală pentru modernizarea României. Alocări record, programe succesive și rate de absorbție urmărite public creează impresia că problemele structurale ale administrației pot fi corectate prin finanțare externă. În practică, însă, impactul acestor fonduri rămâne limitat, iar multe dintre disfuncțiile de bază se repetă de la un exercițiu de finanțare la altul.

Această discrepanță nu este un eșec al instrumentului european. Este un eșec al modului în care este utilizat.

Fondurile europene nu sunt concepute pentru a repara sisteme administrative slabe. Ele presupun existența unui minim de capacitate instituțională, de planificare și de decizie coerentă. În lipsa acestora, fondurile nu corectează problemele structurale, ci le expun.

În administrația românească, fondurile europene sunt tratate frecvent ca obiectiv în sine. Accentul cade pe absorbție, nu pe transformare. Succesul este măsurat în sume contractate și cheltuite, nu în schimbări structurale produse. Astfel, finanțarea devine scop, nu mijloc.

Această abordare produce un efect paradoxal: cu cât sunt mai multe fonduri disponibile, cu atât presiunea pentru reformă reală scade. Problemele de fond sunt amânate, acoperite temporar prin proiecte punctuale, fără a fi corectate la nivel de sistem.

Un alt mecanism important este fragmentarea investițiilor. Fondurile europene sunt accesate prin programe, axe și apeluri distincte, fiecare cu propriile reguli și termene. În lipsa unei viziuni integrate, rezultatul este o acumulare de proiecte care coexistă, dar nu se completează. Se construiește infrastructură fără reformă instituțională, se digitalizează procese fără simplificarea lor, se finanțează echipamente fără schimbarea modului de lucru.

Astfel, fondurile ajung să finanțeze simptomele, nu cauzele.

De asemenea, fondurile europene sunt gestionate într-un cadru procedural extrem de rigid. Respectarea regulilor devine prioritatea absolută, iar decizia managerială este minimizată. În acest context, administrația se concentrează pe conformitate, nu pe eficiență. Proiectele sunt concepute pentru a trece de verificări, nu pentru a produce impact maxim.

Această logică limitează capacitatea de adaptare. Odată aprobat, un proiect este greu de ajustat, chiar dacă realitatea din teren se schimbă. Corecțiile sunt evitate, iar eșecurile sunt perpetuate până la finalul perioadei de finanțare.

Un efect suplimentar este lipsa responsabilității clare. Fondurile europene sunt percepute ca „bani externi”, iar răspunderea pentru rezultate este difuză. Eșecul unui proiect este explicat prin reguli, ghiduri sau condiționalități, nu prin decizii greșite. Astfel, lecțiile nu sunt învățate, iar aceleași tipare se repetă.

Pentru mediul privat și pentru cetățeni, această dinamică generează frustrare. Așteptările create de fondurile europene sunt mari, dar rezultatele structurale sunt modeste. Se investește mult, dar schimbarea profundă întârzie.

Fondurile europene nu sunt o strategie de dezvoltare. Sunt un test de maturitate administrativă. Ele pot accelera un sistem funcțional, dar nu pot înlocui decizia, responsabilitatea și capacitatea de evaluare.

Atâta timp cât problemele structurale ale administrației rămân nerezolvate, fondurile europene vor continua să fie consumate fără a produce transformarea așteptată. Nu pentru că instrumentul este greșit, ci pentru că este folosit într-un sistem care nu și-a corectat mecanismele de bază.

Aceasta nu este o problemă de finanțare.
Este o problemă de guvernanță.

Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.