Evaluarea este invocată constant în discursul public, dar rar practicată cu adevărat. Analiza de mai jos explică de ce administrația evită evaluarea reală a proiectelor, ce mecanisme stau în spatele acestei rezistențe și cum lipsa evaluării perpetuează aceleași decizii și rezultate slabe.
Evaluarea este unul dintre cele mai frecvent folosite cuvinte în administrația publică.
Și unul dintre cele mai evitate în practică.
În teorie, proiectele publice sunt evaluate. Există rapoarte, indicatori, formulare și proceduri de verificare. În realitate, ceea ce lipsește este evaluarea care contează: aceea care compară promisiunea cu rezultatul și produce consecințe.
Această evitare nu este accidentală. Este un comportament sistemic.
Primul motiv pentru care administrația evită evaluarea reală este legat de responsabilitate. O evaluare autentică nu se limitează la a constata dacă procedurile au fost respectate, ci analizează dacă proiectul a funcționat. Iar această întrebare deschide inevitabil o a doua: cine răspunde pentru rezultat?
Într-un sistem în care responsabilitatea este difuză, evaluarea devine periculoasă. Ea riscă să scoată la suprafață decizii greșite, ipoteze eronate și proiecte care nu au produs impactul promis. Fără un responsabil clar, evaluarea nu poate fi asumată, iar concluziile ei sunt inconfortabile.
Al doilea motiv este confuzia deliberată dintre evaluare și raportare. Administrația raportează mult, dar evaluează puțin. Raportarea răspunde la întrebarea „ce s-a făcut”, în timp ce evaluarea răspunde la întrebarea „ce a schimbat”. Prima este sigură. A doua este riscantă.
În lipsa evaluării reale, proiectele sunt validate prin volum de activitate, nu prin rezultate. Dacă s-au cheltuit fondurile, dacă s-au livrat documentele și dacă termenele administrative au fost bifate, proiectul este considerat închis, indiferent de efectele produse.
Un alt mecanism care alimentează evitarea evaluării este frica de comparație publică. Evaluarea presupune compararea proiectelor similare, a costurilor, a rezultatelor și a eficienței. Această comparație poate scoate în evidență diferențe mari de performanță între instituții sau echipe.
Într-un sistem care evită ierarhizarea performanței, comparația este percepută ca o amenințare. Este mai confortabil ca toate proiectele să fie declarate „în curs” sau „finalizate”, fără a fi puse unele lângă altele.
Evaluarea reală presupune și capacitatea de a opri sau corecta proiecte aflate în derapaj. Or, în administrația publică românească, oprirea unui proiect este adesea percepută ca un eșec personal sau instituțional. Continuarea unui proiect care nu funcționează este, paradoxal, mai sigură decât recunoașterea erorii.
Astfel, evaluarea este amânată, diluată sau transformată într-un exercițiu formal. Concluziile sunt formulate ambiguu, iar recomandările rămân fără efect. Proiectele merg mai departe, chiar și atunci când datele arată că impactul este limitat sau nul.
Această evitare are efecte cumulative. Fără evaluare, administrația nu învață. Fără lecții învățate, aceleași tipare decizionale se repetă. Proiecte similare sunt lansate sub alte denumiri, cu aceleași probleme structurale și aceleași rezultate slabe.
Pentru mediul privat și pentru cetățeni, lipsa evaluării reale transmite un mesaj clar: performanța nu este criteriul principal. Într-un astfel de context, încrederea scade, iar implicarea se reduce.
Evaluarea nu este un act punitiv. Este un instrument de maturizare instituțională. Un sistem care refuză evaluarea nu se protejează. Se blochează. Și vedem aceste blocaje în administrația centrală și locală. Problema administrației românești nu este lipsa de instrumente de evaluare. Este lipsa dorinței de a le folosi pentru a produce schimbare reală.
Atât timp cât evaluarea rămâne formală, iar rezultatele nu produc consecințe, proiectele publice vor continua să fie lansate fără garanția impactului. Iar administrația va continua să repete aceleași greșeli, convinsă că raportarea este suficientă.
Aceasta nu este o problemă de competență tehnică. Este o problemă de asumare.
Iar fără asumare, evaluarea reală va rămâne un exercițiu evitat, nu un instrument de progres.
Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.