Într-un sistem funcțional, investițiile care nu produc rezultate sunt corectate sau oprite. În administrația publică românească, ele sunt adesea continuate ani de zile. Analiza de mai jos explică de ce lipsa deciziei de oprire generează costuri majore și cum această incapacitate devine una dintre cele mai scumpe disfuncții ale statului.
Nu toate investițiile publice sunt reușite.
Diferența dintre un sistem matur și unul imatur nu este absența greșelilor, ci capacitatea de a le opri la timp.
În administrația publică românească, investițiile care nu funcționează sunt rareori întrerupte. Chiar și atunci când devine evident că un proiect nu livrează rezultatele promise, el continuă din inerție, din teamă sau din lipsă de decizie.
Această incapacitate de oprire nu este întâmplătoare. Este un mecanism structural.
Primul motiv este frica de asumare. Oprirea unei investiții este percepută ca recunoaștere a eșecului. Într-un sistem în care greșeala este penalizată informal, dar eșecul prelungit este tolerat, continuarea proiectului devine opțiunea „mai sigură”.
Astfel, proiectele nu sunt gestionate în funcție de rezultate, ci în funcție de riscul personal al decidentului.
Un al doilea mecanism este lipsa evaluării intermediare reale. Fără evaluări clare care să arate dacă o investiție își atinge obiectivele, oprirea nu poate fi justificată formal. Proiectele sunt lăsate să continue până la finalul contractual, chiar dacă datele arată că impactul este limitat sau inexistent.
În lipsa evaluării, oprirea pare arbitrară. Iar decizia este amânată.
Un alt factor important este confuzia dintre oprirea unui proiect și eșecul total al acestuia. În realitate, oprirea la timp este o formă de management responsabil. Ea limitează pierderile și permite redirecționarea resurselor. În administrația publică românească, însă, această distincție este rar făcută.
Rezultatul este prelungirea investițiilor greșite până când costurile devin ireversibile.
Mai mult, lipsa responsabilității clare face imposibilă decizia de oprire. Atunci când nimeni nu răspunde direct pentru rezultat, nimeni nu are interesul să ia decizia dificilă. Proiectul continuă, iar costurile sunt distribuite difuz, fără consecințe clare.
Această dinamică produce efecte grave. Resurse financiare sunt blocate în investiții neperformante. Alte investiții, potențial mai utile, sunt amânate sau abandonate din lipsă de fonduri.
Pentru cetățeni și mediul privat, mesajul este unul de ineficiență structurală. Statul pare incapabil să se corecteze, chiar și atunci când datele sunt evidente. Încrederea scade, iar percepția de risipă se accentuează.
Un sistem administrativ matur oprește cu responsabilitate și asumare un proiect.
Oprirea unei investiții greșite nu este un eșec al administrației. Este o dovadă de capacitate decizională. Fără această capacitate, orice strategie, orice finanțare și orice tehnologie riscă să fie irosite.
Problema administrației românești nu este că începe investiții greșite. Problema este că nu știe când și cum să le oprească.
Atât timp cât oprirea este evitată, iar continuitatea este confundată cu responsabilitatea, investițiile publice vor continua să consume resurse fără a produce valoare.
Aceasta nu este o problemă de bani. Este o problemă de decizie.
Iar fără decizie, statul nu poate învăța, nu se poate corecta și nu poate progresa.
Eduard Dumitrașcu este analist în administrație publică și investiții. Este Președinte al Asociației Române pentru Smart City.
Comentează mecanismele prin care deciziile administrative afectează direct investițiile, serviciile publice și viața de zi cu zi.